Mărţişorul este o sărbătoare tradiţională a primăverii, a bucuriei, prospeţimii, a victoriei binelui împotriva răului. Povestea mărţişorului începe în urmă cu mii de ani. Primele dovezi arheologice datează de pe vremea geţilor. Femeile dace purtau monezi sau pietricele în asociere cu fire de lână roşie şi albă pentru a avea noroc şi un an productiv. Dar, oare cine a inventat cuvântul de “mărţişor”? De ce se poartă mărţişorul? Mărţişorul este un obicei specific românesc moştenit de la strămoşii noştri, inexistente la alte popoare. Numele popular al lunii martie “mărţişor” provine din latinul martius. Originile acestui obicei se găsesc şi în sărbătorile romane în cinstea zeului Marte, zeu al fertilităţii şi vegetaţiei. Tradiţia spune că strămoşii noştri purtau monede găurite, atârnate de două fire, unul al şi altul negru. Bănuţii erau din argint, aur sau din metal obişnuit şi indicau cât de bogată sau săracă era persoana care-i purta. Bănuţii –mărţişoare erau purtaţi la încheietura mâinii ori prinse în piept cu un ac. Atunci când copacii înfloreau, femeile agăţau firul de o ramură, iar cu moneda respectivă cumpărau caş pentru ca tot restul anului să aibă pielea albă şi moale. În decursul timpului, bănuţul s-a transformat în simbol al iubirii, iar firul negru a devenit roşu. Săpăturile arheologice au scos la iveală mărţişoare cu o vechime de aproape opt mii de ani sub forma unor pietricele de râu colorate în alb şi roşu. Se crede că ele se purtau la gât, înşirate pe o aţă.Povești despre un om sărac și un băiat voinic Despre mărţişor există mai multe poveşti şi legende. Una dintre ele vorbeşte chiar despre fabricarea mărţişoarelor. Se spune că, a fost odată un om sărac, care confecţiona tot felul de lucruri pentru păpuşi: fundiţe, şnuruleţe şi hăinuţe. Apoi le vindea în piaţă. Într-o zi, văzând că i s-au terminat materialele, omul a căutat prin casa sărăcăcioasă şi tot ce a mai găsit au fost două şnururi de aţă albă şi roşie. Neştiind ce să facă cu ele, le rupse şi le împletise. Era foarte mândru de ce crease. Apoi a făcut un mic tablou pe care a prins şnuruleţul. Şi s-a gândit cum să denumească acel obiect. I-a spus “mărţişor” pentru că era luna martie şi chiar prima zi. Şi aşa s-a dus vestea despre omul sărac, cel care inventase acest simbol al primăverii. Însă din toate legendele, poate cea mai interesantă şi mai frumoasă este povestea băiatului cel voinic care s-a luptat cu zmeul, legendă care s-a născut din basmele româneşti şi îşi are originea tot în timpul strămoşilor noştri, dacii şi românii. Se spune că, soarele a fost închis într-o temniţă de un zmeu. Pentru acest fapt, toată lumea se întristase, păsările nu mai cântau, izvoarele nu mai curgeau, iar copiii nu mai râdeau. Dar, într-o zi, un tânăr voinic s-a hotărât să plece sa salveze soarele. Mulţi dintre pământeni l-au condus şi i-au dat din puterile lor ca să-l ajute. Drumul lui a durat trei anotimpuri, vara, toamna şi iarna. A găsit castelul zmeului şi a început să se lupte. Şi s-au bătut zile întregi până când zmeul a fost învins. Slăbit de puteri şi rănit, băiatul a eliberat soarele. Acesta s-a ridicat pe cer, înveselind lumea. Natura a reînviat, iar oamenii erau fericiţi. Dar tânărul nu a apucat să vadă primăvara. Sângele cald i s-a scurs pe zăpadă. Şi în locul în care zăpada se topea apăreau ghioceii, vestitorii primăverii. De atunci, tinerii împletesc doi ciucuraşi: unul alb şi altul roşu. Roşul înseamnă dragostea pentru tot ce este frumos, amintind de culoarea sângelui voinicului, iar albul simbolizează puritatea şi gingăşia ghiocelului, prima floare a primăverii.