Andreea Anișoara
O sa ne amintim peste ani... Era 2020 martie... Străzile erau goale, magazinele închise, oamenii nu puteau ieși. Dar primăvara nu știa, iar florile au început să înflorească, soarele strălucea, păsările cântau, rândunelele aveau să sosească curând, cerul era albastru, dimineața a sosit devreme. Era 2020 martie... Tinerii trebuiau să studieze online, și să găsească ocupații acasă, oamenii nu mai puteau merge la cumpărături, sau să meargă la coafor. Curând nu mai aveau loc în spitale, iar oamenii au continuat să se îmbolnăvească. Dar primăvara nu știa, a sosit vremea de mers în grădină, iarba s-a înverzit. Era 2020 martie... Oamenii au fost închiși. pentru a proteja bunicii, familiile și copiii, fără întâlniri, mese sau sărbători de familie. Frica a devenit reală și zilele au fost așadar similare. Dar primăvara nu știa, merele, cireșii și alți pomi au înflorit, frunzele au crescut. Oamenii au început să citească, să se joace cu familiile lor, să învețe o limbă, să cânte pe balcon invitând vecinii să facă același lucru. Oamenii și-au dat seama de importanța sănătății, a suferinței, a acestei lumi care s-a oprit, dar primăvara nu știa. Florile au făcut loc fructelor, păsările și-au făcut cuibul, rândunelele sosiseră. Apoi a venit ziua eliberării. Oamenii au aflat la televizor, virusul pierduse, oamenii au ieșit în stradă, au cântat, au plâns, și-au sărutat vecinii, fără măști sau mănuși. Și atunci a venit vara, că primăvara nu știa. A continuat să fie acolo în ciuda tuturor lucrurilor, în ciuda virusului, fricii și morții. Pentru că primăvara nu știa, i-a învățat pe oameni puterea vieții. Totul va fi bine, STAI ACASĂ, protejează-te și bucură-te de viața...
Andreea Anișoara
De multe ori ne subestimăm. Vrem mai mult, dar nu facem ceva, din frică. Din frica de a nu fi suficient de bun încât să acţionezi într-un anumit fel. Din frica de a părea nebun în ochii altora. Din frica de a fi neînţeles, de a fi părăsit. Din frica de eşec, de nereuşită. Din frica de a te maturiza, de a te privi aşa cum eşti şi de a creşte. Ca să ieşi de unde eşti, trebuie să conştientizezi propriul noroi în care eşti blocat. După ce ai făcut asta, vine momentul să pui un picior în faţă şi să păşeşti pe noul drum. Însă, când vine vorba de a păşi, ne retragem în propria cochilie. Vedem lumina care ne stă înainte, simţim cum ne cresc aripile să zburăm spre ea, dar noi tot acolo jos prindem rădăcini. Ne învârtim în aceeaşi zonă, avem acelaşi fel de gândire. Am rămas la ce a fost şi ne ferim ochii de ce ne este oferit în prezent. Dorim hainele cele noi ale fiului risipitor, dar am rămas cu gândul la roşcove, că mai mult nu merităm, când de fapt, Tatăl ne aşteaptă cu braţele larg deschise, pentru a ne oferi o viaţă complet schimbată. Subestimarea nu ajută cu nimic, ci pune numai piedici din a fi ceea ce Dumnezeu are în plan cu tine. Subestimarea te ține blocat și abia așteaptă să pună câte un lanț greu în jurul tău, imobilizându-te. Subestimarea îți creează o imagine complet greșită, nesănătoasă și te transformă într-un rob al zilelor pe care ar trebui să le trăiești.
Andreea Anișoara