Tic tac..

Tic tac.. 

5,10,15..ma tot întreb când au trecut anii ăștia, de parca nici nu au fost, nici nu i am simțit...Cand ești mic ai vrea sa fi mare, când ești mare ai vrea sa fi mic...ce minte îngustă.. Oare de ce mereu, noi, oamenii ne dorim lucruri mărețe și atunci când le avem parca ne am dori sa nu le fi avut vreodată?! Cred ca mulți își pun aceasta întrebare.. Dar nu găsesc un răspuns..

Cu toată agitația asta, ne am dori cu toții sa fim niște copiii micuți, niște copiii care nu știu, nu vad, și nu aud multe și totuși sunt fericiți.. Mult mai fericiți ca noi "adulții". Fugim toată viata după iubire, după bani, după lucruri materiale, dar uitam sa fugim după cele spirituale, după fericire, după bunătate.. Noi "adulții" suntem foarte egoiști, dar nu ne judecam, viata însăși ne a făcut asa, niște oameni egoiști, niște oameni care de abia au timp pentru familia lor, pentru copiii lor și pentru ei înșiși!

Ce bine era sa fi rămas acel copil micuț, care alerga desculț după fericire.. Acea fericire găsită în lucruri mici, pe care acum nu dam doi bani.. Ce ironie.. Când eram mici copiii alergam după lucruri de oameni mari, ajunși oameni mari alergam după lucruri de copiii mici.

Viata și timpul ne "omoara" adevărată fericire, ne sufoca în fiecare zi și uitam ca viata trece, și noi, o data cu ea..Pe aceasta planeta, pe acest pământ, suntem doar un strat de praf, un strat de praf, care, o data curățat, el dispare.. 

5,10,15.. Oare când au trecut anii ăștia și din oameni mici, am devenit oameni mari?!